Brusc astazi mi`am adus aminte de un moment ce a avut loc acum vreo 8-9 luni, pe moment l`am ignorat, dar am realizat ca de fapt mi`a schimbat in mod cert, viata. Este o intamplare poate pentru multi banala, care ar fi trecut usor neobservata, dar mie mi`a dat de mult ori forta sa merg mai departe sa stiu ce vreau, sa`mi urmaresc ambitiile si visul.
Era iarna, Ploiesti. Afara era frig, iar eu tocmai iesisem de la liceu. Din cate imi aduc aminte mergeam sa platesc niste facturi la Orange. Ajuns in fata la Omnia, cobor in pasaj. Este intuneric, pasii imi aluneca pe gheata subtire si frigul simt ca imi intra pana in maduva oaselor. Curentul asta insuportabil este asa puternic si parca imi rascoleste sufletul. Merg incet pana la capatul pasajului acolo unde un batranel, negrecios la fata, cu barba mare, un toiag in mana, si un soi de caciula murdara pe cap, imbracat in niste zdrente de haine, atat de subtiri incat ma miram cum suporta frigul asta incredibil, se apropie de mine cu pasi nesiguri. Imi intinde o mana ce imi pare a fi trecut prin multe munci grele, e parca batatorita de timp si de tot ce a indurat acest om. Se uita la mine cu ochii blajini, inlacrimati, si totusi atat de vii. Incearca sa`mi spuna ceva, dar cuvintele abia ii ies din gura. Si totusi mai incearca o data! Cu o voce tremuranda si in care puteai sa citesti disperarea si lipsa sperantei, in soapta de parca s`ar fi temut sa nu`l auda altii imi spune: “Dati`mi si mie ceva de mancare ca nu mai pot de foame…”
Nici macar nu a apucat sa termine cuvantul foame, caci vocea i se ragusi, pierzandu`si din nou cuvintele…
Am trecut impasibil! Cu toate astea cuvantul asta foame imi rasuna in minte, atat de zgomotos si de obsesiv. Poate daca i`as fi dat ceva bani m`as fi simtit mai bine, dar nici macar nu stiu de ce n`am facut`o. Poate pentru ca m`am obisnuit sa trec mereu asa, ignorand problemele altora si fara sa`mi dau seama de gravitatea lor, de cata suferinta se ascunde in spatele ochilor acestor oameni.
Ma gandeam in sina mea: “Doamne, ajuta`ma sa nu ajung asa vreodata!”. Am realizat ca trebuie sa fac tot ce`mi sta in putinta sa reusesc in viata, sa ma fac remarcat, sa ajung acolo undeva, departe de postura batranelului din pasaj. A urmat un an greu – clasa a XII-a, bacalaureatul, admiterea. Erau momente in care simteam ca nu mai fac fata, si din nou, brusc, ca intr`un vis ii vedeam ochii batranului si mana sa, si auzeam vorbele care imi rasuna atat de clar in minte: Dati`mi si mie ceva de mancare ca nu mai pot de foame… Doamne, cat de dur, imi suna cuvantul foame… si cat de mult ma sperie… !!!
16:42 on noiembrie 4th, 2007 1
da` frate…adevaratu` om…e ala care pleaca de jos…si ajunge undeva mai sus decat si`a propus…dar prin efort propriu…nu q bani de mami si tati…tot respectu`….ptr ceea ce esti!
0:06 on noiembrie 7th, 2007 2